Oraşul celor cinci grãdini
Casa profesorului Leocov te întîmpinã pe o stradă mică, ce îmbrăţişează şerpuit dealul Copoului. La numărul 36 o locuinţã simplă, aproape austeră, se ridică nu departe de vechile conace boiereşti, cu pereţii înverziţi de mucegai si tabla ruginită de ploi. În faţa ei, doi îngeri dolofani, încremeniţi într-o îmbrăţişare statuară, te privesc cu o candoare copilărească. Un cîine flămîmînd şi-a făcut culcuş în faţa porţii. De cealaltă parte a străzii, alţi trei mîrîie furioşi în spatele unui firav gard de sîrmã. ”Nu te teme, nu îţi face nimic!” se auzi o voce în spatele porţii.
Înalt, cu o vigoare aproape tinerească, profesorul Mandache Leocov îndepărtă „pericolul”, invitîndu-mă în casă. Aşezat pe fotoliul uriaş din sufragerie, înconjurat de cărţi şi tablouri, pare o enciclopedie vorbitoare. Vorbeşte despre un Iaşi vechi şi fascinant, cu trăsuri cochete, străbătînd în pas de promenadã Copoul. Un oraş cultural, înconjurat de brîie de vii şi livezi, adumbrit de coroana arborilor seculari.
Grãdina de la Belvedere
”La început, oraşul se afla în inima codrului secular al Copoului care la rândul sãu pornea de la Palat şi se intindea pe suprafeţe imense pînă departe, spre Paşcani şi Botoşani. Urmau apoi Codrii Iaşilor de la apa Bahluiului pînă la Bîrnova – reşedinţa de vară a domnului Barnovski” spune profesorul Mandache Leocov. Fascinat de frumuseţea oraşului, povestitorul Ion Creangă îi închină o carte de geografie, în care, un loc aparte îl ocupă vechile grădini. ”Geografia judeţului Iaşi” scrisă de autorul „Amintirilor din copilărie” pomeneşte de existenţa a cinci grădini care erau „podoaba Iaşiului” din veacul trecut.
Printre ele se aflau Parcul „Belvedere” de la Bucium, grădina Primăriei de pe strada Alexandru Lapuşneanu, grădina Copou şi două alte grădini botanice situate lîngă fostul „Palat al Criminalilor” (actualul Corp E al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”) şi Societatea de Medici şi Naturalişti.
Pasiunea ieşenilor pentru grãdinãrit iese la iveala mai pregnant decît pînã atunci abia în 1817, cînd domnitorul Mihail Sturza a ridicat la Bucium un palat. Captivat de frumuseţea peisajului l-a numit „Belvedere” şi a chemat un mare arhitect al vremii să-i amenejeze în micul Eden o grădină.
Întins pe aproape 30 de hectare, în apropierea actualului spital „Socola”, parcul „Belvedere” putea fi considerat o adevãrată grădina botanică cu plante româneşti şi exotice etichetate. Se spune că elevii, studenţii sau simplii curioşi care se încumetau să treacă de porţile parcului erau intîmpinaţi de un ghid original: arhitectul Svoboda îmbrăcat în frac. El îi iniţia pe toţi în tainele botanicii, arhitecturii peisagistice şi îi educa să respecte regulamentul interior, afişat cu litere aurii la intrarea în parc. Strîns legate de stăpînul lor, parcul şi palatul „Belvedere” şi-au început inevitabilul declin, la sfîrşitul domniei acestuia. Împărţite şi înstrăinate de fiicele lui Sturza, ele au rămas pentru posteritate simple amintiri.
Un pionier al grãdinãritului
Întemeierea primelor grãdini botanice ieşene se leagã însã din 1856 de numele doctorului Anastasie Fătu. Impresionat de grandoarei Sorbonnei el pune bazele unei grãdini particulare cu arbori exotici şi flori rare care l-au costat o avere. Avea doar două hectare şi se afla în spatele fostei Universităţi „Apollonia”, intr-o zonă periferică, dominată de zidurile groase ale „Palatului Criminalilor” şi mirosul neplăcut al gunoaielor oraşului.
Cuprindea 1700 de specii era deschisă tinerilor care participau la orele profesorului. După 1900, grãdina s-a destrămat, dar amintirea a rămas vie pentru posteritate prin numele a două străzi: Anastasie Fătu şi Strada Florilor. Renovată recent, cu gard înalt şi straturi mici de flori, casa doctorului Fătu se ascunde sfioasă în spatele fostei Universităţi „Apollonia”. La numărul 2 e linişte deplină şi in locul plăcuţei memoriale, pe gardul dinspre stradă, o placă de tablă albă atenţionează: „Cîine rău!”
A doua grădinã botanică ieşeanã a fost înfiinţată de acelaşi Anastasie Fătu dupã ce a devenit în 1872 directorul Societăţii de Medici şi Naturalişti. Amenajarea spaţiului verde are loc lîngă sediul societăţii, în piaţa de fîn şi se bucurã la rîndul sãu de exemplare rare, aduse din grădina lui Fãtu. Astăzi, din vechea grădină de pe bulevardul Independenţei au rămas cîţiva copaci, plantaţi şi etichetaţi de Dimitrie Brîndză.
Strãjuind zidurile Universitãţii
După 1870 lucrurile se schimbã şi istoria grădinilor botanice ieşene se împleteşte cu cea a primei universităţi, găzduite de clădirea actualei Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF). Astfel, în scop didactic, 1876 se pun bazele celei de a treia grădini botanice ieşene în spatele Universitãţii.
A patra astfel de locaţie va lua fiinţã în 1895, cînd instituţia de învãţãmînt superior intrã în posesia a şapte hectare în jurul actualului Palat al Culturii. Într-un loc lugubru, printre ruinele înnegrite ale fostului Palat Administrativ, se amenajeazã o nouă grădină, sfindînd cursurile rîurilor Bahlui şi Nicolina. Sfîrşitul primului razboi mondial găseşte Universitatea în plină criză financiară, motiv pentru care terenul de lîngă Palat este închiriat pentru Ştrandul Iaşiului. Din măreţul proiect al grădinii nu s-a mai păstrat decît un plan foarte actual, făcut cîndva de mintea ageră a unui arhitect necunoscut. Terenul a ramas însã la fel de tentant, edilii actuali vizînd realizarea în aceeaşi locaţie a unui ambiţios proiect comercial – intitulat Palas.
Din anii `20, grădina botanică işi mută locaţia în Copou, lîngã noul sediu al Universitãţii. E actualul parc dendrologic „Titu Maiorescu” care mai păstreaza în amintirea vremurilor de demult cîţiva arbori etichetaţi. ”Acum ceva timp Primăria dorea să construiască aici un bloc pentru cadrele didactice şi apoi un cămin. Noi profesorii ne-am opus şi copacii au rămas în picioare pîna azi” spune Mandache Leocov, fostul director al grădinii botanice.
El işi aduce aminte mai ales cum a fost înfiinţatã actuala grãdinã botanicã, pe care a condus-o timp de 17 ani. ”În 1963, dupã ce Universitatea si-a sãrbãtorit centenarul s-a adus în discuţie amenajarea unei grãdini botanice pe strada Dumbrava Roşie. S-au facut mai multe planuri şi, în final, cea mai mare grãdina botanicã europeanã a fost amenajată de un inginer de construcţii civile. Grădina a fost construită pe o suprafaţă imensă (peste 100 de hectare), din nucleele vechiului codru ieşean, fiind străbătutã de pîrîul Podgoria Copou. Iar unul dintre colţurile sale ascunde <
O pasiune de-o viaţã
E dupã-amiaza iar casa cu numãrul 36 este inundată de razele soarelui primăvăratic. De mai bine de 10 ani, de cînd s-a pensionat Mandache Leocov îşi petrece ziua în compania plantelor.”Dimineaţa sunt cãrturar şi ziua grãdinar” spune zîmbind fostul profesor universitar de biologie. Director timp de 17 ani al ultimei grãdini botanice ieşene el nu pierde o zi fãrã a lucra în grãdina şi a îngriji florile, pasiune care a trezit suspiciuni în rîndul vecinilor, ba chiar al necunoscuţilor.
Ros de o curiozitate aproape maladivã, un bãtrîn trecea zi de zi prin faţa casei sale, urmãrindu-l cu coada ochilor în timp ce îngrijea florile.” Într-una din zile n-a mai putut rãbda şi m-a întrebat <<>>, iar eu i-am spus ca român. Şi nu m-a crezut pentru ca noi românii, mai ales daca avem studii superioare, vrem sã rãmanem eterni funcţionari. Nu am pune mîna sã facem ceva în ruptul capului”, spune fostul profesor dezamãgit de lenea tipic româneascã.
La fel ca şi povestitorul din mahalaua Ticãului, Mandache Leocov este fermecat de parfumul vechiul Iaşi universitar. Iaşiul de odinioarã era un oraş curat al carei culoare nu era datã de fumul cenuşiu al marilor uzine şi nici de ruginiul utilajelor uitate de vreme, ci de tinereţea studenţilor. Pentru Mandache Leocov este un oraş de suflet, un oraş al culturii care trebuie sã redevinã ce a fost, depãşind nepãsarea ultimelor decenii. Mã priveşte cu ochii trişti şi ma roagã sã fac ceva. Tot ce pot sã fac e sã scriu...
Raluca Hrituleac
