Destinies Written in Yiddish

The Rise and Fall of the Jewish Community in Iasi

With an ancient history written on the dusty roads of exile, the Jews came to the north-eastern Moldavian city of Iasi four centuries ago, and created a community. More than 40,000 lived here between the two World Wars. Now there are only 500 left. This is their story.

The merchants with 113 synagogues


"There is a nation scattered among the people of your kingdom. Its laws are different from any laws your might have seen. They do not obey the king's laws. That is why it would not be better if he left them alone.” Hamam was speaking to King Asveros.

Spread out all over the world, the Jews have always lived inside communities. This was their way of showing the world that they existed, that they were able to maintain their faith and spiritual values far away from the Holy Land. The hermetic Jewish community kept them close to the Common Law, and gave them a feeling of protection and identity. The Jews in Moldavia have had a tumultuous history.


When the foreigners founded towns


Some Jewish communities came to Iasi, in the 17th century, to seek a better life. Their first settlements, ghettoes, were built on the outskirts of Iasi, on landed allotted to them by Moldavian rulers. The local people would call them “guests”. The Jews went into business, vying with Greek and Armenian merchants. Their business talents allowed them to acquire more financial security than the Moldavians. Their sense of mutual help consolidated the Jewish community. In 1657 they were able to buy land in Targu Cucu. More than a hundred years later, in 1770, they built their Great Synagogue - one of the 113 synagogues in Iasi.


A Mosaic island in a Christian ocean


It was a picturesque community, quite difficult for us to understand nowadays. Even the poorest settlements had to have a synagogue, a ritual pool, a Rabbi, a cemetery and a charitable association for both the old and the poor ("Ezrat Aniim", "Hahnasat Cola", and "Neuschatz" orphanages). The spiritual leader, known as the "hazan", used to organize religious ceremonies. He was also a "heider", a teacher at the Jewish school. Most importantly, the Jewish community observed the religious code and practiced traditional professions.
Jews were involved in almost every branch of commerce.


In 1657 they were particularly well-known as silversmiths, brass workers, jewellers, bakers, tailors, carpenters, bricklayers and watchmakers. They set up their own professional guilds. According to the historian Gheorghe Ghibanescu, Smil the silversmith, Moisai the cantor, Hahambasa Isaac, the leader of community, and two other rabbis lived in 1775. Shortly after their arrival in Iasi, the Jews started play an important economic role. They founded small settlements with a predominantly Jewish population in Iasi County in Podu Iloaiei (1818), Bivolari (1834), Sculeni and Poieni.
Yet the biggest Jewish community on Romanian territory lived in the city of Iasi. Between the two World Wars Iasi the 40,000 Jews formed 51% of the population. Their number would have increased if it had not been for the 1890-1910 slump, which led to massive emigration.


Synagogues and the world’s first Jewish theatre



Religion assured the continuity of Jewish life in Iasi. A righteous Jew had to keep 257 daily precepts, as well as those observed during religious feasts. He was not allowed to drink alcohol, or to eat pork or rabbit meat.


Jewish women were supposed to take a ritual bath once a month to purify themselves. It was important that no hair floated on the surface of the water. If a woman happened to break the tradition, the community would have condemned her and made her life a misery. For this reason they used to shave their heads and wear a wig.
Most of the Jews lived near the synagogue, where they learned the popular "Pirkin Avot" and "Peirik". At Purim , they studied the Book of Esther ("Meghila"), at Pesah the "Hagada". Many knew Ecclesiasticus ("Kohelet"), Ruth, Eiha and fragments from the Prophets. But the use of the Hebrew script remained a mystery for most women.


Their spiritual leader, the Rabbi, came from a noble family (Cohen or Levi) and was highly respected in the community. One of the well-known Rabbis of Iasi was the historian and philosopher Nathan Hanover, who wrote "Safa berura" (Clear language) and "Sa' arei Tion", a mystical prayer book. He witnessed the pogrom led by hetman Chmielnicki in the 18th century.
The cultural life of the Jewish community revolved around the synagogues, and groups which studied the Bible, the Talmud and the Caballah. In contrast to other countries, Jews in Romania were persecuted for economic rather than religious reasons. The large number of synagogues stand as evidence of anti-Semitic legislation after 1937. The Street of Synagogues traversed the Mosaic community.

The Street sheltered no fewer than five Jewish places of worship, the Furriers’ Synagogue, Haim Hoffman, Big Targu Cucu, Meniche and Zalmina Feijolis Synagogue.
On entering a synagogue an orthodox Jew had to step down one step as a sign of piety, to accomplish king David's words : "From the depths I called for you ". A synagogue had its own laws. It was open every Friday evening, on Saturdays and during religious feasts. Everybody had to have their heads covered. The women stayed on the top floor, separated from men. On Friday night, after sunset, the Sabbath began. The Jews protected their precepts closely, and paid a man to keep watch over their community, beginning with the synagogue. The roots of this ritual are lost in time. Walls surrounded cities. All the entrances had to be well-closed, and they had to be checked. Many poor Christian children waited impatiently for the Sabbath, when they were paid a penny to help Jewish families.


The Jews of Iasi loved the theatre and watched different plays on Purim Spiel. In 1876 Avram Goldfaden founded the first Yiddish professional theatre, known as the “Green Tree”. Its repertory included Viennese operettas, and plays by Shakespeare, Gotzkov, Gordin and Lidin. The Yiddish theatre enjoyed great success both in Iasi and abroad, though the actors were poorly paid.

Surviving terror

The end of the First World War brought citizenship to all Romanian Jews. The Constitution in 1923 gave Jewish immigrants the same rights as the older communities who came two centuries before. They enjoyed these rights at a time when the virus of nationalism was spreading in Europe. The same day they became Romanian citizens, A. C. Cuza founded an anti - Semitic nationalist league called the League of National Christian Defense. He considered Jews “speculators” and hated them for economic reasons. As a result, many right-wingers promoted undemocratic measures against Jews. Most of the time they forgot or seemed to have forgotten that Jews were either good artisans or distinguished intellectuals. In 1937 the great Romanian diplomat Nicolae Titulescu wrote: "I confess I don't understand the fury of anti-Semites. I am happy to live among Jews, who are obliging, intelligent and active. All my Jewish employees have always been loyal to me."


The nationalists believed that the large number of Jewish students at the Faculty of Medicine was a threat. Since 1929, only few Jews had had a chance to enrol at University. Shortly afterwards, Jews were banished from most institutions. For instance, the Iasi bar association did not allow them to practice law, though they were professionally qualified. World War II had a tragic effect on all the Jewish communities across Europe. Those from the city of Iasi were not spared. Many Jews were killed at the train station and the police office. Many died on the Death Train. Some were deported and never returned to their homes. The end of the war gave another chance to the Jewish community. The poverty of the Communist period forced most of the 30,000 survivors to emigrate to Israel and the USA.

The dawn of a new beginning

Nowadays the city of Iasi shelters a Jewish community of only about 500 members, most of them old age pensioners. They either refused to leave their homeland, or simply were not able to do so. The war destroyed their houses and their families. It buried most of their old customs and traditions. From time to time, their relatives from Israel come to see Iasi and taste our traditional Romanian mamaliga (polenta) again. All that is left of the city of their childhood is an old synagogue, a cemetery and memories. The tragic years of World War II was forgotten during Communism. Romanians remembered them again at the time of the December 1989 “Revoliution”. Now we seek to find the truth and re-write our history. First of all, we must recognize and accept the errors of our past.

Raluca Hrituleac

Presa liberă şi inamicii ei


Libertatea presei este un capitol la care Republica Moldova şi România mai au de exersat. Momentan, ele ocupă în acest domeniu poziţiile 144, respectiv 90 din cele 200 de ţări monitorizate de organizaţia Freedom House. Ţinta reproşurilor instituţiei internaţionale este însă Republica Moldova, retrogradată de doi ani în grupul statelor în care libertatea presei lipseşte cu desăvârşire.


Umilit şi desconsiderat de autorităţi, ducând adesea pe umeri sărăcia de acasă şi munca unei întregi redacţii, jurnalistul basarabean nu are timp de etică. Pentru el, mass-media moldovenească nu e acum nici a 14-a putere în stat. Fie că este un susţinător al autorităţilor, fie un simplu opozant, ziaristul moldovean, este nevoit să-i tolereze capriciile zilnice, pentru a obţine informaţii. Uneori, chiar este obligat să se ridice de pe scaun şi să părăsească în plen, sala de şedinţe.

Consilierii sunt oricum prea plictisiţi să îi simtă sărăcia şi să aibă, pentru un moment, mustrări de conştiinţă. Mai bine spun că nu arată bine în faţa jurnaliştilor. Au uitat să-şi pună costumele de gală şi să-şi pudreze nasul în culise, pentru a poza în public.
De ani buni mass-media de stat, cât şi cotidienele independente sunt sub ochiul vigilent al cenzurii. Care se zbârleşte ameninţătoare la adresa jurnaliştilor, mai ales în perioada alegerilor. Dacă tăceai, angajat rămâneai! Acesta este sloganul pe care îl arborează în faţa jurnaliştilor ageri de condei, directorii publicaţiilor sufocate de presiuni politice. Miza sunt banii. Biletul de supravieţuire într-o presă în care publicitatea este orientată politic spre ziarele agreate la centru.


Dacă în Republica Moldova mass-media este ţinută sub papucul autorităţii, sub pretextul că unele instituţii se hrănesc din banii publici, în România ea devine arma secretă a mogulilor. Voiculescu, Vântu şi Patriciu sunt nume şoptite pe la colţuri, care deţin la ora actuală o bună parte din media românească. Ei sunt oamenii din umbră care încorsetează deseori libertatea jurnaliştilor, oferindu-le busola unei orientări politice oficiale.
Libertatea conştiinţei sau exprimarea propriilor opţiuni politice rămân şi astăzi simple iluzii. Sau o realitate nedorită pentru ziarişti precum Victor Roncea (de la "Ziua") sau Lucian Avramescu (de la "Cotidianul") care şi-au pierdut locul de muncă pentru opţiunile lor politice.


La nivel local, aflată în aşteptarea unui contract de publicitate consistent, mass-media românească e la mâna autorităţilor. Sau orice iniţiativă jurnalistică de orice fel riscă să se stingă la fel de repede cum s-a născut. Astăzi, pentru multe instituţii de presă puterea este singura stăpână care le dă hrana cea de toate zilele: informaţiile şi publicitatea. Uneori intervine însă şantajul reciproc. Pentru că reclama în unele ziare nu e decât apa care spală mâinile murdare ale autorităţilor. Acum România se numără printre statele cu o presă parţial liberă. După ţări ca Nicaragua şi
Peru.

Presa moldovenească pe scurt

În acest moment tendinţa presei din RM este de a deveni un element al societăţii politice şi nu al celei civile, divizat în funcţie de limbă şi de orientare. Cantitativ sectorul comunicaţional basarabean funcţionează peste 50 de studiouri TV şi radio private prin unde (27 - prin cablu şi 4 – mixte). Calitativ însă, potrivit sondajelor de opinie, majoritatea moldovenilor se informează de la radio şi televizor, distribuţia ziarelor fiind una defectuoasă. Ba mai mult, cotidienele de limba româna ("Flux", "Timpul" şi "Jurnalul de Chişinău") se dovedesc neprofitabile, întrucât nu încasează nici a zecea parte din banii care le revin publicaţiilor ruseşti cu tiraje modeste. Deschiderea unor filiale de presă dincolo de Prut a fost şi încă este o provocare pentru unele trusturi de media din România. Rezultatele au fost însă oscilante. Pendulând între popularitatea postului PRO TV, a radiourilor Kiss Fm şi Radio 21 şi eşecul filialei basarabene a cotidianului "Jurnalul Naţional" care şi-a scos ultimul număr în 2001.


Raluca Hrituleac

Migraţia în Moldova

Deşi a băgat spaima în vest europeni şi în guvernanţi, migraţia este văzută de cei mai mulţi basarabeni ca o oportunitate. Depăşind barierele înguste ale terminologiei, ea îşi arată colţii în oraşe, în sate şi în statisticile diverselor organizaţii. Conform datelor oficiale, Republica Moldova are doar 3,6 milioane de cetăţeni, dintre care 50% sunt plecaţi la muncă în străinătate. Iar numărul celor care doresc să emigreze este în continuă creştere.



Potrivit Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie (OIM), 40% dintre cetăţenii Republicii Moldova trăiesc din banii primiţi de la rudele care lucrează în străinătate, fie în Uniunea Europeană, fie în Rusia. Ba mai mult, conform Băncii Naţionale a Moldovei muncitorii din afară au contribuit indirect la ridicarea Produsului Intern Brut (PIB), transferând în ţară peste 850 de milioane de dolari, numai în 2006.


La prima vedere, perspectivele migraţiei par promiţătoare pentru majoritatea basarabenilor. Siguranţa de acasă şi un loc de muncă bine plătit sunt primele din diversele motivaţii care îi determină pe moldoveni să emigreze. Mai ales dacă şi vârsta le pune beţe în roate. În ultimul timp, fenomenul a câştigat însă numeroşi adepţi în rândul tinerilor care sunt mai încântaţi să lucreze în străinătate, decât să-şi continue studiile. Mai ales că, unele guverne europene, cum ar fi cel italian, ajung să ofere chiar 170 de mii de Euro pe cursuri de calificare pentru îngrijitoarelor moldovence.


Cu toate acestea să munceşti într-o ţară UE nu este o treabă uşoară, mai ales din cauza sistemului de acordarea a vizelor. Sătui să aştepte zile în şir la ambasade, mulţi basarabeni preferă să aleagă varianta ocolitoare a legii: rapida dar şi riscanta migraţie ilegală. Aventura lor se opreşte însă de multe ori în mâinile poliţiştilor, iar cei peste 3000 de Euro plătiţi călăuzelor rămân pierduţi pentru totdeauna.
Dacă reuşesc totuşi să emigreze, majoritatea valorifică la maximum şansa oferită şi nu vin acasă ani de zile. Lăsaţi în grija bunicilor, rudelor sau pe propriile picioare, copiii lor trăiesc efectele singurătăţii: abandonul şcolar sau chiar încălcarea legii. Sate întregi numără acum doar bătrâni şi copii, rămaşi să vegheze gospodăriile tinerilor plecaţi.
Îi aşteaptă cu drag pe cei de care presa străină pare îngrozită: oameni care muncesc mult şi bine pe bani puţini, dar şi hoţi, proxeneţi, traficanţi de droguri, prostituate. Conform Biroului de Migraţie şi Azil, aproape 90% din basarabencele care au fost atrase în reţelele de prostituţie din străinătate au copii şi erau în căutarea unei slujbe care să le susţină familia.

Efectele migraţiei

Din cei aproximativ 2 milioane de români plecaţi la muncă în ţările UE, doar 23 de mii lucrează legal. Potrivit Băncii naţionale a României ei au adus în ţară 4 miliarde de Euro, numai în 2004. Momentan, conform unui studiu al Băncii Mondiale, Confruntată cu o criză de mână de lucru, România a atras aproape 200.000 de imigranţi din Moldova şi Ucraina, Agenţia Naţională de Ocupare şi Formare Profesională (ANOFM) oferind în acest moment circa 10.000 de locuri de muncă vacante.

Raluca Hriţuleac

Cucutenii in flacari

Totul a inceput intr-o frumoasa zi de toamna, la opt kilometri de Tirgu- Frumos, la Cucuteni. Un drum ingust, cu plopi singuratici si dealuri aride te conduce catre satul unde, acum 6000 de ani au trait oameni. Grupati in mici asezari, protejate de relieful inalt si nisipos, cucutenienii isi au povestea lor curmata uneori, timpuriu, de puterea focului. Drumul pietruit urca pina in virful dealului, acolo unde se inalta Muzeul de Istorie si Arheologie.


Turnul Babel

Intr-o duminica, Muzeul de Istorie si Arheologie din Cucuteni este inconjurat de multimi. Arheologi, reprezentanti ai mass-media, studenti si localnici s-au adunat sa urmaresca un experiment inedit in Romania: arderea locuintelor cucuteniene. Evenimentul face parte dintr-un colocviu international intitulat "Cucuteni – 120 de ani de cercetari. Timpul bilantului" si aniverseaza mai mult de un secol de arheologie pe aceste meleaguri. S-au incununat astfel a trei ani de munca istovitoare depusa de 40 de studenti de la facultati de istorie din: Iasi, Piatra-Neamt, Arad si Galati.

In virful dealului troneaza de 20 de ani muzeul care adaposteste ramasitele unui principe geto-dac. Mormintul din piatra si lut, construit in forma de tumul, e o marturie a unei alte perioade decit cea neolitica, de la sit. Somnul principelui geto-dac ingropat alaturi de sotiile sale, este deranjat astazi de o multime de vizitatori din Anglia, Bulgaria, Columbia, Franta, Ucraina si Republica Moldova. Peste tot vezi oameni curiosi, examinind caramizi si cercetind cu atentie fiecare casa. Se pare ca turnul Babel s-a intors aici, la Cucuteni, unde fiecare vorbeste pe limba sa despre arheologie experimentala. Nu mare ti-e mirarea atunci cind, la orice intrebare, ti se raspunde cu un zimbet: "Ucraina, Kiev!".

S-a strins tot satul, de la copii si batrini, la primarul care, imbracat in straie de sarbatoare acorda titluri de cetatean de onoare. Mic de statura, cu limba moldoveneasca, decoreaza doi arheologi, care si-au petrecut mare parte din viata aici, la sit: academician Mircea Petrescu-Dimbovita si inginer Marin Gheorghe Nicolae. Evenimentul este surprins din toate partile de ochiul indiscret al camerelor de luat vederi. Nimeni si nimic nu scapa din vizor.

In cautarea turtelor cucuteniene




Patru casute din birne si lut, acoperite cu stuf, vin in continuarea muzeului. Nu prea inalta, cu podeaua de lut, batuta de vint si vreme rea, locuinta cucuteniana ne transpune in arhaicul perioadei neolitice. Cum intri in casa, privirea ti se indreapta spre lavita acoperita cu paie si piei de oaie. Cuptorul de lut ars, mare si rotund, imprastie in aer un fum gros: Irina coace turte si ciuperci. Pe masa mica si strimba te imbie plachiile neolitice si sarea. Toti sint bineveniti! "Puteti servi, am mincat si noi!" ne indeamna Adriana, mindra de talentul ei culinar. Aplecata asupra risnitei de piatra, ea face faina. Cu ochii inrositi de fumul innecacios, murdara de lut, dar plina de entuziasm, piseaza cu piatra griul in risnita. Adriana si Irina sint veterane aici la Cucuteni.


De trei veri, ele lucreaza la ridicarea casutelor neolitice. "Am fost in padure la taiat lemne, am carat stuf si l-am legat cu coaja de copac. Fiecare avea treaba lui: unii construiau peretii, altii ii ungeau cu lut, citiva faceau oale, iar seara ne adunam in fata focului si cintam pina dimineata. In fiecare zi, cineva facea mincarea pentru toti", spune Adriana, amintindu-si de clipele petrecute alaturi de colegii ei. "Ne cunosc multi oamenii din sat: la Primarie, la Politie, la magazin si la bar... Cind ne vedeau la poarta, oamenii stiau ca vrem ceva: de obicei mincare..." continua ea, absorbita de macinatul griului.

In vatra, lemnele stau in picioare, rezemate unele de altele, astepind sa fie aprinse. Dincolo, un topor, citeva unelte din piatra si o plasa de pescuit din cinepa, aruncate intr-un colt de un cucutenian obosit. In mijlocul camerei – o masuta plina de ciuperci si turte neolitice.

La afumatoare


De indata ce parasesti casuta si primitoarele gazde, mirosul de carne si fructe afumate iti gidila simturile. La afumatoare, merele taiate in patru, prunele si carnea sint puse pe ata si apoi atirnate la soare pentru a se pastra pe timpul iernii. Aplecat asupra afumatorii, Ionut are grija sa nu se arda alimentele. "Fructele si carnea afumata erau mincarea de baza a cucutenienilor", ne explica el. Mult mai scunzi decit oamenii de astazi, razboinicii acelor timpuri atingeau in medie cam 1,60 si ajungeau rareori peste 28 de ani.

Dupa moarte, trupurile le erau lasate la soare si apoi incinerate. Putin mai in vale, intr-o groapa adinca, mocneau lemne pe jumatate arse. Pe marginea ei, ulcelele gata facute asteptau sa fie arse in vapaia focului. Linga celelalte casute, se obtinea sarea. Pe jaraticul din fundul unei gropi, vase de lut pline cu saramura, erau puse la fiert si odata cu evaporarea apei, ieseau la lumina, grauncioare mici de sare.

Duminica era zi de vizita. Dupa ce ieseau de la biserica, taranii urcau la muzeu sa vada cum decurg lucrarile. Batrini sprijiniti in cirje urcau cu greu, aproape in genunchi cararea abrupta ce ducea la tabara studenteasca. Mindri ca sint urmasii vechilor cucutenieni, ei au facut din micul sat neolitic un loc de pelerinaj, un Stonehenge moldav. Veneau si mame cu prunci, sa le arate cum traiau inaintasii lor. Venea tot satul.

"A ars casuta noastra!"

La ora 14.00 un nor de fum iese prin acoperisul primei case. Experimentul a inceput si toata lumea a fost data la o parte. De la 10 metri, arheologii si multimile de curiosi, urmareau aprinderea acoperisului de stuf al locuintei. Doar cameramanii si pompierii se apropiau de foc. Deodata, se aud primele reactii: stundentii de la istorie, mindri de munca lor, chiuie si se prind in hora. Din toate partile rasuna cintul "Casuta noastra, cuibusor de nebunii". Bucuria, dar si tristetea li se citesc din priviri. "Am ars nervi si calorii la aceasta casa! Anul asta eu unde mai slabesc?", se plinge o studenta grasuta, dezamagita ca toate transpiratiile au trecut-o in zadar. Intr-o singura ora, munca s-a dus de ripa.

"Imi plinge sufletul pentru ca in ultimii trei ani de la rasarit si pina la apus am facut o munca extrordinar de grea. Am avut veri fara duminici si sarbatori, am suportat certurile calugarilor din imprejurimi. Iar in fiecare dimineata domnul profesor ne dadea scularea cu polonicul si cu oala. Abia anul asta am stiut ca vor fi incendiate" marturiseste cu regret Ionut. Dupa aproape o ora, frontonul casei se prabuseste in exterior, spre dezamagirea expertilor romani si straini prezenti la fata locului. Conform teoriilor elaborate, frontonul ar fi trebuit sa se prabuseasca in interior, iar peretii sa arda mai tare, astfel incit sa se transforme in caramizi. Focul mistuitor conteneste, izbindu-se de grosimea peretilor de lut care se transforma in jar.

Urmeaza a doua casa, in care pentru imbunarea zeului foc, s-au adus ca jertfa un porc si o oaie. Dupa sacrificare, animalele au fost asezate pe un altar de stuf si lemn. La ora 16.00, casuta ia foc. Flacari uriase cuprind acoperisul si apoi peretii locuintei, imprastie in aer cenusa si miros persistent de carne carbonizata.

"Mai aduceti stuf!" striga unul dintre organizatori. Din ambele parti ale casutei, studentii, asemenea razboinicilor neolitici, arunca din fuga snopi de stuf. Colegii lor le dau din mina in mina lemne. Sub povara focului, locuinta se clatina din temelii, dar peretii nu cedeaza. Din ei se vor gasi apoi bucati de caramizi.

"Experiment reusit!" striga un arheolog batrin, multumit de rezultat.

"Partea frumoasa este ca experimentul a fost pentru ei o bucurie si pentru noi o tragedie", murmura unul dintre studentii adunati la foc. " A ars casuta noastra!"

Se lasa inserarea si un vint patrunzator alunga spectatorii. In intunericul serii de toamna se disting cu greu figurile rumene ale studentilor, alaturi de profesorul lor. Pe aceste locuri va rasari cindva un parc arheologic, cu alte casute, construite poate de alti studenti. Aici n-a ramas decit un foc de tabara...


Mormintul principelui geto-dac

Acum 120 de ani, la Cucuteni, profesorul Guradon a descoperit un sit arheologic neolitic si l-a dat în folosinta. De atunci, Cucuteniul s-a dovedit un loc prolific în obiecte stravechi: ceramica pictata, figurine din argint suflate cu aur, vetre de case si seminte de fructe consumate cîndva de cucutenieni. Din 1984, la aproximativ doi kilometri de sit, s-a construit Muzeul de Istorie si Arheologie, care adaposteste patru morminte, construite în maniera elenistica. În centrul constructiei din piatra si lut, este îngropat un principe geto-dac înconjurat de sotiile sale favorite. Cucutenienii, la fel ca si înaintasii lor geto-daci, traiau putin si erau adeptii poligamiei. Existenta mormîntului în apropierea sitului neolitic va fi un atuu pentru viitorul parc arheologic. Din 2005, pe aproximativ doua hectare se va întinde un sat cucutenian.

Daniela ANEHEI
Raluca HRITULEAC