Cucutenii in flacari

Totul a inceput intr-o frumoasa zi de toamna, la opt kilometri de Tirgu- Frumos, la Cucuteni. Un drum ingust, cu plopi singuratici si dealuri aride te conduce catre satul unde, acum 6000 de ani au trait oameni. Grupati in mici asezari, protejate de relieful inalt si nisipos, cucutenienii isi au povestea lor curmata uneori, timpuriu, de puterea focului. Drumul pietruit urca pina in virful dealului, acolo unde se inalta Muzeul de Istorie si Arheologie.


Turnul Babel

Intr-o duminica, Muzeul de Istorie si Arheologie din Cucuteni este inconjurat de multimi. Arheologi, reprezentanti ai mass-media, studenti si localnici s-au adunat sa urmaresca un experiment inedit in Romania: arderea locuintelor cucuteniene. Evenimentul face parte dintr-un colocviu international intitulat "Cucuteni – 120 de ani de cercetari. Timpul bilantului" si aniverseaza mai mult de un secol de arheologie pe aceste meleaguri. S-au incununat astfel a trei ani de munca istovitoare depusa de 40 de studenti de la facultati de istorie din: Iasi, Piatra-Neamt, Arad si Galati.

In virful dealului troneaza de 20 de ani muzeul care adaposteste ramasitele unui principe geto-dac. Mormintul din piatra si lut, construit in forma de tumul, e o marturie a unei alte perioade decit cea neolitica, de la sit. Somnul principelui geto-dac ingropat alaturi de sotiile sale, este deranjat astazi de o multime de vizitatori din Anglia, Bulgaria, Columbia, Franta, Ucraina si Republica Moldova. Peste tot vezi oameni curiosi, examinind caramizi si cercetind cu atentie fiecare casa. Se pare ca turnul Babel s-a intors aici, la Cucuteni, unde fiecare vorbeste pe limba sa despre arheologie experimentala. Nu mare ti-e mirarea atunci cind, la orice intrebare, ti se raspunde cu un zimbet: "Ucraina, Kiev!".

S-a strins tot satul, de la copii si batrini, la primarul care, imbracat in straie de sarbatoare acorda titluri de cetatean de onoare. Mic de statura, cu limba moldoveneasca, decoreaza doi arheologi, care si-au petrecut mare parte din viata aici, la sit: academician Mircea Petrescu-Dimbovita si inginer Marin Gheorghe Nicolae. Evenimentul este surprins din toate partile de ochiul indiscret al camerelor de luat vederi. Nimeni si nimic nu scapa din vizor.

In cautarea turtelor cucuteniene




Patru casute din birne si lut, acoperite cu stuf, vin in continuarea muzeului. Nu prea inalta, cu podeaua de lut, batuta de vint si vreme rea, locuinta cucuteniana ne transpune in arhaicul perioadei neolitice. Cum intri in casa, privirea ti se indreapta spre lavita acoperita cu paie si piei de oaie. Cuptorul de lut ars, mare si rotund, imprastie in aer un fum gros: Irina coace turte si ciuperci. Pe masa mica si strimba te imbie plachiile neolitice si sarea. Toti sint bineveniti! "Puteti servi, am mincat si noi!" ne indeamna Adriana, mindra de talentul ei culinar. Aplecata asupra risnitei de piatra, ea face faina. Cu ochii inrositi de fumul innecacios, murdara de lut, dar plina de entuziasm, piseaza cu piatra griul in risnita. Adriana si Irina sint veterane aici la Cucuteni.


De trei veri, ele lucreaza la ridicarea casutelor neolitice. "Am fost in padure la taiat lemne, am carat stuf si l-am legat cu coaja de copac. Fiecare avea treaba lui: unii construiau peretii, altii ii ungeau cu lut, citiva faceau oale, iar seara ne adunam in fata focului si cintam pina dimineata. In fiecare zi, cineva facea mincarea pentru toti", spune Adriana, amintindu-si de clipele petrecute alaturi de colegii ei. "Ne cunosc multi oamenii din sat: la Primarie, la Politie, la magazin si la bar... Cind ne vedeau la poarta, oamenii stiau ca vrem ceva: de obicei mincare..." continua ea, absorbita de macinatul griului.

In vatra, lemnele stau in picioare, rezemate unele de altele, astepind sa fie aprinse. Dincolo, un topor, citeva unelte din piatra si o plasa de pescuit din cinepa, aruncate intr-un colt de un cucutenian obosit. In mijlocul camerei – o masuta plina de ciuperci si turte neolitice.

La afumatoare


De indata ce parasesti casuta si primitoarele gazde, mirosul de carne si fructe afumate iti gidila simturile. La afumatoare, merele taiate in patru, prunele si carnea sint puse pe ata si apoi atirnate la soare pentru a se pastra pe timpul iernii. Aplecat asupra afumatorii, Ionut are grija sa nu se arda alimentele. "Fructele si carnea afumata erau mincarea de baza a cucutenienilor", ne explica el. Mult mai scunzi decit oamenii de astazi, razboinicii acelor timpuri atingeau in medie cam 1,60 si ajungeau rareori peste 28 de ani.

Dupa moarte, trupurile le erau lasate la soare si apoi incinerate. Putin mai in vale, intr-o groapa adinca, mocneau lemne pe jumatate arse. Pe marginea ei, ulcelele gata facute asteptau sa fie arse in vapaia focului. Linga celelalte casute, se obtinea sarea. Pe jaraticul din fundul unei gropi, vase de lut pline cu saramura, erau puse la fiert si odata cu evaporarea apei, ieseau la lumina, grauncioare mici de sare.

Duminica era zi de vizita. Dupa ce ieseau de la biserica, taranii urcau la muzeu sa vada cum decurg lucrarile. Batrini sprijiniti in cirje urcau cu greu, aproape in genunchi cararea abrupta ce ducea la tabara studenteasca. Mindri ca sint urmasii vechilor cucutenieni, ei au facut din micul sat neolitic un loc de pelerinaj, un Stonehenge moldav. Veneau si mame cu prunci, sa le arate cum traiau inaintasii lor. Venea tot satul.

"A ars casuta noastra!"

La ora 14.00 un nor de fum iese prin acoperisul primei case. Experimentul a inceput si toata lumea a fost data la o parte. De la 10 metri, arheologii si multimile de curiosi, urmareau aprinderea acoperisului de stuf al locuintei. Doar cameramanii si pompierii se apropiau de foc. Deodata, se aud primele reactii: stundentii de la istorie, mindri de munca lor, chiuie si se prind in hora. Din toate partile rasuna cintul "Casuta noastra, cuibusor de nebunii". Bucuria, dar si tristetea li se citesc din priviri. "Am ars nervi si calorii la aceasta casa! Anul asta eu unde mai slabesc?", se plinge o studenta grasuta, dezamagita ca toate transpiratiile au trecut-o in zadar. Intr-o singura ora, munca s-a dus de ripa.

"Imi plinge sufletul pentru ca in ultimii trei ani de la rasarit si pina la apus am facut o munca extrordinar de grea. Am avut veri fara duminici si sarbatori, am suportat certurile calugarilor din imprejurimi. Iar in fiecare dimineata domnul profesor ne dadea scularea cu polonicul si cu oala. Abia anul asta am stiut ca vor fi incendiate" marturiseste cu regret Ionut. Dupa aproape o ora, frontonul casei se prabuseste in exterior, spre dezamagirea expertilor romani si straini prezenti la fata locului. Conform teoriilor elaborate, frontonul ar fi trebuit sa se prabuseasca in interior, iar peretii sa arda mai tare, astfel incit sa se transforme in caramizi. Focul mistuitor conteneste, izbindu-se de grosimea peretilor de lut care se transforma in jar.

Urmeaza a doua casa, in care pentru imbunarea zeului foc, s-au adus ca jertfa un porc si o oaie. Dupa sacrificare, animalele au fost asezate pe un altar de stuf si lemn. La ora 16.00, casuta ia foc. Flacari uriase cuprind acoperisul si apoi peretii locuintei, imprastie in aer cenusa si miros persistent de carne carbonizata.

"Mai aduceti stuf!" striga unul dintre organizatori. Din ambele parti ale casutei, studentii, asemenea razboinicilor neolitici, arunca din fuga snopi de stuf. Colegii lor le dau din mina in mina lemne. Sub povara focului, locuinta se clatina din temelii, dar peretii nu cedeaza. Din ei se vor gasi apoi bucati de caramizi.

"Experiment reusit!" striga un arheolog batrin, multumit de rezultat.

"Partea frumoasa este ca experimentul a fost pentru ei o bucurie si pentru noi o tragedie", murmura unul dintre studentii adunati la foc. " A ars casuta noastra!"

Se lasa inserarea si un vint patrunzator alunga spectatorii. In intunericul serii de toamna se disting cu greu figurile rumene ale studentilor, alaturi de profesorul lor. Pe aceste locuri va rasari cindva un parc arheologic, cu alte casute, construite poate de alti studenti. Aici n-a ramas decit un foc de tabara...


Mormintul principelui geto-dac

Acum 120 de ani, la Cucuteni, profesorul Guradon a descoperit un sit arheologic neolitic si l-a dat în folosinta. De atunci, Cucuteniul s-a dovedit un loc prolific în obiecte stravechi: ceramica pictata, figurine din argint suflate cu aur, vetre de case si seminte de fructe consumate cîndva de cucutenieni. Din 1984, la aproximativ doi kilometri de sit, s-a construit Muzeul de Istorie si Arheologie, care adaposteste patru morminte, construite în maniera elenistica. În centrul constructiei din piatra si lut, este îngropat un principe geto-dac înconjurat de sotiile sale favorite. Cucutenienii, la fel ca si înaintasii lor geto-daci, traiau putin si erau adeptii poligamiei. Existenta mormîntului în apropierea sitului neolitic va fi un atuu pentru viitorul parc arheologic. Din 2005, pe aproximativ doua hectare se va întinde un sat cucutenian.

Daniela ANEHEI
Raluca HRITULEAC