Vicii de import

Se inrosesc atunci cand sunt intrebati de unde sunt si, lasand capul in jos, o spun abia soptit. Daca interlocutorul se arata consternat, incearca sa salveze situatia prin gesturi ample si zambete de protocol care ascund o ura mocnita pentru tot ceea ce reprezinta made in Romania.

Tresar pe ritmuri de manele si pentru fiecare serviciu cat de mic asteapta macar o ciocolata sau o punga de cafea. Sunt deseori nervosi, iar adesea devin alergici la expresii de genul Nu am. Se imbraca din bazar. Fumeaza ca turcii.

E trecut de ora 8.00 si nici nu se gandeste sa pregateasca cina. Dar savureaza impacata cu sine o ceasca de cafea, o tigara si povestea de amor dintre Esmeralda si Alejandro. Suna soneria si trebuie sa deschida, dar i se rupe corazon-ul ca pierd faza cea mai importanta a telenovelei. Va trebui sa se trezeasca maine mai devreme, sa prinda scena in reluare.

Ii intalnesti la conferinte si simpozioane imbracati in costume da firma, in pozitia vorbitorului. Ii recunosti dupa zambetul profesional si dupa expresiile tocite ale vocabularului anglofon printre care iti mai gadila urechea cate un cuvant romanesc. In sala plictisul si confuzia pluteste in aer.

La intrare, portarul da din umeri nedumerit cand il intrebi unde e conferinta de PR. "Mergeti in Aula "Mihai Eminescu". Doar acolo au pian."

Modernitate bolnava

"Prin noi se vinde totul. Sarea grunjoasa sau cea fina de bucatarie, contracte Vodafone si cuburi de gheata la Polul Nord." spuse recrutorul, supralicitand rezultatele si meritele multinationalei. Discutia devenea cu fiece minut tot mai interesanta.

La fel si serviciile companiei pentru potentialii clienti - vestici naivi care, beneficiind de venituri mai mari decat romanii vor sa cumpere frumusetea intr-o crema de noapte, comunicarea intr-un abonament telefonic, atingerea acidulata a valurilor marii intr-o bautura carbogazoasa bogata in E-uri.

Vindeau de toate, dar mai ales o minte formatata, pregatita pentru a simti pe deplin gustul dulce-amar al consumerismului. Ajuns acasa, descopera intr-un ungher dezamagirea. Inconjurat de noile-i achizitii, omul modern isi vede nuditatea in oglinda constiintei. Cumparaturile nu reusesc sa acopere nici pentru o clipa... mirosul vested al frustrarii.

Poveste cu iz electoral

Tradarea trandafirului

Niciun trandafir fara spini. Niciun dorohoian fara nostalgii, sau fara sa fie bantuit de fantomele trecutului, atunci cand isi incetineste pasii sa priveasca, pe indelete afisele electorale. De pe cele cateva panouri sau de pe garduri ii surad, ca dintr-o familiara felicitare de aniversare, eternii trandafiri pesedisti. De data aceasta insa, fara figura lui Vasile Gherasim- eternul candidat la primaria urbei ce a simtit din plin, in ultima parte a vietii, spinii unei orientari depasite.




Se intampla acum mai bine de patru ani, cand, in urma unor mandate succesive se ridica miraculos o singura realizare - resedinta primarului. Municipiul se dusese de mult de rapa, in topul rusinica al judetului si in paginile "Monitorului de Botosani". Doua babe care si-au rupt picioarele in accidente pe strazile prost iluminate ale municipiului, centrul Dorohoiului sub asediul ostilor de cersetori pripasiti de ospitalierul edil la precedentele alegeri. Si Bulevardul sau personal - culoar de navigatie pe timp de ploaie pentru soferii dornici de aventura.



Satul insa de imaginea vesteda a micului baron local, partidul a hotarat sa inveseleasca electoratul cu o noua candidatura - un director de liceu care se interpunea pentru prima oara intre Gherasim si trandafiri. Iar cei din urma au castigat. Pusi sa aleaga intre numele ocrotitorului lor si buchetul de trandafir pesedist, plebea a votat instinctual buchetul de flori. Vasile Gherasim a simtit insa pe propria-i piele spinii surghiunului, desi nici ca ducea lipsa de sustinatori.

Plecarea sa din scaunul de edil a atenuat nemultumirile dorohoienilor. La fel si trecerea la cele vesnice. Trandafirii mai trezesc si azi suspine, cand ii zaresti rataciti pe la poarta vreunei institutii.

Dintre sute de afise

Ce poate colora mai bine o dupa-amiaza monotona decat un afis electoral? Inspirate sau produse mai degraba in virtutea inertiei, afisele electorale dau viata panourilor ponosite din locurile publice din municipii, orase, comune sau chiar din cel mai indepartat catun. Grotescul, vulgarul sau patriotismul ieftin sunt constantele, in jurul carora se invart anul acesta campaniile pentru alegerile europene.


Putine branduri, multi necunoscuti convocati la o sedinta foto. Zambete cu iz electoral, efecte de intinerire in Photoshop... Si multe necunoscute care se strecoara in mintea romanilor curiosi sa afle de pe garduri un raspuns la mistuitoarea intrebare "eu cu cine votez".




"In slujba Crucii si a Neamului Romanesc!" - asa isi incepe campania, in maniera religios-patriotarda, Gigi Becali, presedintele PNG. Pe un fundal verde intens, ca pajistile patriei unde cainii cu colaci in coada sunt izgoniti, zambeste larg finantatorul echipei Steaua. Efigia sa tragi-comica tradeaza incordarea unui salt mortal: isi face vant cu bratele sa ajunga in Parlamentul European. Sau poate, la Campionatul European de Fotbal, inaintea echipei pe care o sponsorizeaza. O alta posibila destinatie ar putea fi si Steaua, ce incadreaza pana si sigla partidului.



Intr-un registru asemanator se inscrie si campania Partidului Initiativa Nationala (PIN), ce aduce in prim-plan pe Lavinia Sandru. Cu o privire languroasa, demna de un calendar pentru barbati si cu numarul de telefon facut public, deputata PIN pare, la prima vedere, o luptatoare infocata pentru drepturile animalelor decat un candidat la europarlamentare. "Votati ursul carpatin!" ne indeamna Lavinia, care se numara printre cei 35 de candidati PIN cunoscatori a cel putin doua limbi straine. Afisul electoral a uitat sa mai precizeze ceva, un alt atuu al Laviniei Sandru: calitatea sa de experta in limbajul trupului.

In fiecare zi mi-e dor de voi

Iasiul copilariei mele a fost intotdeauna un capat de drum, situat undeva intre spitalul din Tatarasi- adunatura pestrita de copii galbejiti cu mainile rastignite in perfuzii – si casa lui nea Georgel plina de carti si minuscule vase chinezesti.
Un batranel inca vioi ne intampina zambind in pragul casutei din strada Talpalari. E nea Georgel – un mos sugubat care, dupa ce ne intreaba cum stam cu scoala, ne umple bratele de jucarii.




Din cand in cand, in coltul usii vechi apare un cap sfios de adolescenta care ne masoara din priviri si apoi dispare. E verisoara noastra Catrinel ce va pleca in curand in America.
Astazi o regasesc cu un aer schimbat printre pozele color ce impanzesc casa lui nea Georgel. Timpul a sapat adanc chipul lui palid si uscat ca o smochina. Are 90 de ani si e atat de singur….


Cu stangacia unui scolar de clasa intii deschide calculatorul de pe birou si incepe sa scrie un email.Vremea scrisorilor catre cei dragi a murit de mult,inecata in apele reci ale Atlanticului. Mainile batrane tremura la atingerea tastelor calculatorului : devina este Parkinsonul! Dupa doar cateva cuvinte se opreste sa-si culeaga o lacrima ce-i atarna in coltul ochiului stang. ”In fiecare zi mi-e dor de voi….”

Amintiri din Tîrgul Ieşilor

Oraşul celor cinci grãdini

Casa profesorului Leocov te întîmpinã pe o stradă mică, ce îmbrăţişează şerpuit dealul Copoului. La numărul 36 o locuinţã simplă, aproape austeră, se ridică nu departe de vechile conace boiereşti, cu pereţii înverziţi de mucegai si tabla ruginită de ploi. În faţa ei, doi îngeri dolofani, încremeniţi într-o îmbrăţişare statuară, te privesc cu o candoare copilărească. Un cîine flămîmînd şi-a făcut culcuş în faţa porţii. De cealaltă parte a străzii, alţi trei mîrîie furioşi în spatele unui firav gard de sîrmã. ”Nu te teme, nu îţi face nimic!” se auzi o voce în spatele porţii.

Înalt, cu o vigoare aproape tinerească, profesorul Mandache Leocov îndepărtă „pericolul”, invitîndu-mă în casă. Aşezat pe fotoliul uriaş din sufragerie, înconjurat de cărţi şi tablouri, pare o enciclopedie vorbitoare. Vorbeşte despre un Iaşi vechi şi fascinant, cu trăsuri cochete, străbătînd în pas de promenadã Copoul. Un oraş cultural, înconjurat de brîie de vii şi livezi, adumbrit de coroana arborilor seculari.

Grãdina de la Belvedere

”La început, oraşul se afla în inima codrului secular al Copoului care la rândul sãu pornea de la Palat şi se intindea pe suprafeţe imense pînă departe, spre Paşcani şi Botoşani. Urmau apoi Codrii Iaşilor de la apa Bahluiului pînă la Bîrnova – reşedinţa de vară a domnului Barnovski” spune profesorul Mandache Leocov. Fascinat de frumuseţea oraşului, povestitorul Ion Creangă îi închină o carte de geografie, în care, un loc aparte îl ocupă vechile grădini. ”Geografia judeţului Iaşi” scrisă de autorul „Amintirilor din copilărie” pomeneşte de existenţa a cinci grădini care erau „podoaba Iaşiului” din veacul trecut.

Printre ele se aflau Parcul „Belvedere” de la Bucium, grădina Primăriei de pe strada Alexandru Lapuşneanu, grădina Copou şi două alte grădini botanice situate lîngă fostul „Palat al Criminalilor” (actualul Corp E al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”) şi Societatea de Medici şi Naturalişti.
Pasiunea ieşenilor pentru grãdinãrit iese la iveala mai pregnant decît pînã atunci abia în 1817, cînd domnitorul Mihail Sturza a ridicat la Bucium un palat. Captivat de frumuseţea peisajului l-a numit „Belvedere” şi a chemat un mare arhitect al vremii să-i amenejeze în micul Eden o grădină.

Întins pe aproape 30 de hectare, în apropierea actualului spital „Socola”, parcul „Belvedere” putea fi considerat o adevãrată grădina botanică cu plante româneşti şi exotice etichetate. Se spune că elevii, studenţii sau simplii curioşi care se încumetau să treacă de porţile parcului erau intîmpinaţi de un ghid original: arhitectul Svoboda îmbrăcat în frac. El îi iniţia pe toţi în tainele botanicii, arhitecturii peisagistice şi îi educa să respecte regulamentul interior, afişat cu litere aurii la intrarea în parc. Strîns legate de stăpînul lor, parcul şi palatul „Belvedere” şi-au început inevitabilul declin, la sfîrşitul domniei acestuia. Împărţite şi înstrăinate de fiicele lui Sturza, ele au rămas pentru posteritate simple amintiri.


Un pionier al grãdinãritului


Întemeierea primelor grãdini botanice ieşene se leagã însã din 1856 de numele doctorului Anastasie Fătu. Impresionat de grandoarei Sorbonnei el pune bazele unei grãdini particulare cu arbori exotici şi flori rare care l-au costat o avere. Avea doar două hectare şi se afla în spatele fostei Universităţi „Apollonia”, intr-o zonă periferică, dominată de zidurile groase ale „Palatului Criminalilor” şi mirosul neplăcut al gunoaielor oraşului.

Cuprindea 1700 de specii era deschisă tinerilor care participau la orele profesorului. După 1900, grãdina s-a destrămat, dar amintirea a rămas vie pentru posteritate prin numele a două străzi: Anastasie Fătu şi Strada Florilor. Renovată recent, cu gard înalt şi straturi mici de flori, casa doctorului Fătu se ascunde sfioasă în spatele fostei Universităţi „Apollonia”. La numărul 2 e linişte deplină şi in locul plăcuţei memoriale, pe gardul dinspre stradă, o placă de tablă albă atenţionează: „Cîine rău!”

A doua grădinã botanică ieşeanã a fost înfiinţată de acelaşi Anastasie Fătu dupã ce a devenit în 1872 directorul Societăţii de Medici şi Naturalişti. Amenajarea spaţiului verde are loc lîngă sediul societăţii, în piaţa de fîn şi se bucurã la rîndul sãu de exemplare rare, aduse din grădina lui Fãtu. Astăzi, din vechea grădină de pe bulevardul Independenţei au rămas cîţiva copaci, plantaţi şi etichetaţi de Dimitrie Brîndză.

Strãjuind zidurile Universitãţii

După 1870 lucrurile se schimbã şi istoria grădinilor botanice ieşene se împleteşte cu cea a primei universităţi, găzduite de clădirea actualei Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF). Astfel, în scop didactic, 1876 se pun bazele celei de a treia grădini botanice ieşene în spatele Universitãţii.

A patra astfel de locaţie va lua fiinţã în 1895, cînd instituţia de învãţãmînt superior intrã în posesia a şapte hectare în jurul actualului Palat al Culturii. Într-un loc lugubru, printre ruinele înnegrite ale fostului Palat Administrativ, se amenajeazã o nouă grădină, sfindînd cursurile rîurilor Bahlui şi Nicolina. Sfîrşitul primului razboi mondial găseşte Universitatea în plină criză financiară, motiv pentru care terenul de lîngă Palat este închiriat pentru Ştrandul Iaşiului. Din măreţul proiect al grădinii nu s-a mai păstrat decît un plan foarte actual, făcut cîndva de mintea ageră a unui arhitect necunoscut. Terenul a ramas însã la fel de tentant, edilii actuali vizînd realizarea în aceeaşi locaţie a unui ambiţios proiect comercial – intitulat Palas.

Din anii `20, grădina botanică işi mută locaţia în Copou, lîngã noul sediu al Universitãţii. E actualul parc dendrologic „Titu Maiorescu” care mai păstreaza în amintirea vremurilor de demult cîţiva arbori etichetaţi. ”Acum ceva timp Primăria dorea să construiască aici un bloc pentru cadrele didactice şi apoi un cămin. Noi profesorii ne-am opus şi copacii au rămas în picioare pîna azi” spune Mandache Leocov, fostul director al grădinii botanice.






El işi aduce aminte mai ales cum a fost înfiinţatã actuala grãdinã botanicã, pe care a condus-o timp de 17 ani. ”În 1963, dupã ce Universitatea si-a sãrbãtorit centenarul s-a adus în discuţie amenajarea unei grãdini botanice pe strada Dumbrava Roşie. S-au facut mai multe planuri şi, în final, cea mai mare grãdina botanicã europeanã a fost amenajată de un inginer de construcţii civile. Grădina a fost construită pe o suprafaţă imensă (peste 100 de hectare), din nucleele vechiului codru ieşean, fiind străbătutã de pîrîul Podgoria Copou. Iar unul dintre colţurile sale ascunde <> veche ctitorie a domnitorului Vasile Lupu” adaugã profesorul.


O pasiune de-o viaţã



E dupã-amiaza iar casa cu numãrul 36 este inundată de razele soarelui primăvăratic. De mai bine de 10 ani, de cînd s-a pensionat Mandache Leocov îşi petrece ziua în compania plantelor.”Dimineaţa sunt cãrturar şi ziua grãdinar” spune zîmbind fostul profesor universitar de biologie. Director timp de 17 ani al ultimei grãdini botanice ieşene el nu pierde o zi fãrã a lucra în grãdina şi a îngriji florile, pasiune care a trezit suspiciuni în rîndul vecinilor, ba chiar al necunoscuţilor.

Ros de o curiozitate aproape maladivã, un bãtrîn trecea zi de zi prin faţa casei sale, urmãrindu-l cu coada ochilor în timp ce îngrijea florile.” Într-una din zile n-a mai putut rãbda şi m-a întrebat <<>>, iar eu i-am spus ca român. Şi nu m-a crezut pentru ca noi românii, mai ales daca avem studii superioare, vrem sã rãmanem eterni funcţionari. Nu am pune mîna sã facem ceva în ruptul capului”, spune fostul profesor dezamãgit de lenea tipic româneascã.

La fel ca şi povestitorul din mahalaua Ticãului, Mandache Leocov este fermecat de parfumul vechiul Iaşi universitar. Iaşiul de odinioarã era un oraş curat al carei culoare nu era datã de fumul cenuşiu al marilor uzine şi nici de ruginiul utilajelor uitate de vreme, ci de tinereţea studenţilor. Pentru Mandache Leocov este un oraş de suflet, un oraş al culturii care trebuie sã redevinã ce a fost, depãşind nepãsarea ultimelor decenii. Mã priveşte cu ochii trişti şi ma roagã sã fac ceva. Tot ce pot sã fac e sã scriu...

Raluca Hrituleac

Istoria transportului de calatori se rescrie la Iasi

11 vagoane restaurate in doar zece ani de activitate. Acesta este bilantul unei sectii mai putin cunoscute din cadrul Regiei Autonome de Transport Public: cea de restaurare. Inima acestei sectii este insa inginerul Dorian Geba, pentru care istoria tramvaielor este o carte deschisa. Datorita lui si echipei sale de zece mesteri, saptamina trecuta a plecat spre Austria vagonul K, al noualea vagon restaurat la Iasi pentru muzeul Mariazell.

Tramvaie care au circulat la inceputul secolului al XX-lea in Viena, Salzburg sau St. Polten isi recapata stralucirea la Iasi, unde din miinile unor mesteri restauratori ies adevarate bijuterii pe sine. Sa reanimezi un vagon prafuit, pe alocuri ruginit si atacat de mucegai nu este deloc usor. Iti ia aproape un an, timp in care trebuie sa dai dovada de rabdare si foarte multa atentie. Parteneriatul dintre austrieci si Regia Autonoma de Transport Public (RATP) are deja noua ani.


„Dupa mai bine de 70 de ani de folosinta, supravietuind bombardamentelor asupra Vienei din 1944, un vagon austriac vechi din 1912 si restaurat de noi a luat drumul Austriei“, ne spune inginerul Dorian Geba, aratindu-ne vagonul K, al noualea vagon restaurat la Iasi pentru austrieci. Cu aceasta ocazie, RATP a fost vizitata de directorul Muzeului de tramvaie din Mariazell, Alfred Fleissner, care a prelungit colaborarea cu institutia ieseana si a solicitat restaurarea a inca trei vagoane de epoca. Spre depourile RATP se va intoarce insa si primul vagon electric vienez – vagonul A, restaurat de echipa mesterilor ieseni in anul 2001 – care necesita lucrari de intretinere dupa sase ani de uz in Austria.


„In Romania, la ora actuala nu avem nici un muzeu al tramvaiului, desi in Europa sint deja 164. Pe primul loc in topul celor mai multe muzee de acest gen se afla Germania, care are singura in jur de 56 de astfel de institutii“, a mai spus inginerul Geba. El este mindru de activitatea de restaurare de la Iasi, desi istoria tramvaielor, adunata in obiecte vechi, nu a avut loc in sediul institutiei decit la ultimul etaj, unde nu urca nimeni. „In ciuda tuturor piedicilor intimpinate, la ora actuala sintem singurul atelier de restaurare a tramvaielor din Europa“, adauga Geba, a carui sectie a adus RATP venituri de peste un milion de euro.

Parfum de Belle Epoque

Desi au lucrat peste 20.000 de ore pentru fiecare tramvai restaurat, mesterii inginerului Geba nu au testat de cele mai multe ori munca lor aici, la Iasi. „Diferenta dintre ecartamentul original si cel folosit acum la Iasi ne-a impiedicat sa le aratam tuturor munca noastra. Cu toate acestea, toate vagoanele au trecut fara probleme de verificarile care au testat atit functionalitatea tramvaielor, cit si fidelitatea redarii aspectului original“, a precizat Dorian Geba, adaugind ca „tramvaiele acestea de epoca au un schelet de stejar si sint restaurate cu utilaje si metode traditionale, uneori pornind doar de la citeva piese“.


Lucrarile sint realizate si ele cu utilajele firmei germane, care la inceputul anului 1900 a adus primul tramvai electric la Iasi. Spre deosebire de suratele lor recente, impodobite adesea cu „operele“ in graffiti ale diversilor calatori, vagoanele electrice de la inceputul secolului al XX-lea mai atrag si astazi privirea prin lux. Sub „coaja“ lor, ele pastreaza inca parfumul de Belle Époque: lambriuri din lemn exotic, infrumusetate cu desene deosebite si holsuruburi de alama.


RALUCA HRITULEAC

Jurnalul de Est

Destinies Written in Yiddish

The Rise and Fall of the Jewish Community in Iasi

With an ancient history written on the dusty roads of exile, the Jews came to the north-eastern Moldavian city of Iasi four centuries ago, and created a community. More than 40,000 lived here between the two World Wars. Now there are only 500 left. This is their story.

The merchants with 113 synagogues


"There is a nation scattered among the people of your kingdom. Its laws are different from any laws your might have seen. They do not obey the king's laws. That is why it would not be better if he left them alone.” Hamam was speaking to King Asveros.

Spread out all over the world, the Jews have always lived inside communities. This was their way of showing the world that they existed, that they were able to maintain their faith and spiritual values far away from the Holy Land. The hermetic Jewish community kept them close to the Common Law, and gave them a feeling of protection and identity. The Jews in Moldavia have had a tumultuous history.


When the foreigners founded towns


Some Jewish communities came to Iasi, in the 17th century, to seek a better life. Their first settlements, ghettoes, were built on the outskirts of Iasi, on landed allotted to them by Moldavian rulers. The local people would call them “guests”. The Jews went into business, vying with Greek and Armenian merchants. Their business talents allowed them to acquire more financial security than the Moldavians. Their sense of mutual help consolidated the Jewish community. In 1657 they were able to buy land in Targu Cucu. More than a hundred years later, in 1770, they built their Great Synagogue - one of the 113 synagogues in Iasi.


A Mosaic island in a Christian ocean


It was a picturesque community, quite difficult for us to understand nowadays. Even the poorest settlements had to have a synagogue, a ritual pool, a Rabbi, a cemetery and a charitable association for both the old and the poor ("Ezrat Aniim", "Hahnasat Cola", and "Neuschatz" orphanages). The spiritual leader, known as the "hazan", used to organize religious ceremonies. He was also a "heider", a teacher at the Jewish school. Most importantly, the Jewish community observed the religious code and practiced traditional professions.
Jews were involved in almost every branch of commerce.


In 1657 they were particularly well-known as silversmiths, brass workers, jewellers, bakers, tailors, carpenters, bricklayers and watchmakers. They set up their own professional guilds. According to the historian Gheorghe Ghibanescu, Smil the silversmith, Moisai the cantor, Hahambasa Isaac, the leader of community, and two other rabbis lived in 1775. Shortly after their arrival in Iasi, the Jews started play an important economic role. They founded small settlements with a predominantly Jewish population in Iasi County in Podu Iloaiei (1818), Bivolari (1834), Sculeni and Poieni.
Yet the biggest Jewish community on Romanian territory lived in the city of Iasi. Between the two World Wars Iasi the 40,000 Jews formed 51% of the population. Their number would have increased if it had not been for the 1890-1910 slump, which led to massive emigration.


Synagogues and the world’s first Jewish theatre



Religion assured the continuity of Jewish life in Iasi. A righteous Jew had to keep 257 daily precepts, as well as those observed during religious feasts. He was not allowed to drink alcohol, or to eat pork or rabbit meat.


Jewish women were supposed to take a ritual bath once a month to purify themselves. It was important that no hair floated on the surface of the water. If a woman happened to break the tradition, the community would have condemned her and made her life a misery. For this reason they used to shave their heads and wear a wig.
Most of the Jews lived near the synagogue, where they learned the popular "Pirkin Avot" and "Peirik". At Purim , they studied the Book of Esther ("Meghila"), at Pesah the "Hagada". Many knew Ecclesiasticus ("Kohelet"), Ruth, Eiha and fragments from the Prophets. But the use of the Hebrew script remained a mystery for most women.


Their spiritual leader, the Rabbi, came from a noble family (Cohen or Levi) and was highly respected in the community. One of the well-known Rabbis of Iasi was the historian and philosopher Nathan Hanover, who wrote "Safa berura" (Clear language) and "Sa' arei Tion", a mystical prayer book. He witnessed the pogrom led by hetman Chmielnicki in the 18th century.
The cultural life of the Jewish community revolved around the synagogues, and groups which studied the Bible, the Talmud and the Caballah. In contrast to other countries, Jews in Romania were persecuted for economic rather than religious reasons. The large number of synagogues stand as evidence of anti-Semitic legislation after 1937. The Street of Synagogues traversed the Mosaic community.

The Street sheltered no fewer than five Jewish places of worship, the Furriers’ Synagogue, Haim Hoffman, Big Targu Cucu, Meniche and Zalmina Feijolis Synagogue.
On entering a synagogue an orthodox Jew had to step down one step as a sign of piety, to accomplish king David's words : "From the depths I called for you ". A synagogue had its own laws. It was open every Friday evening, on Saturdays and during religious feasts. Everybody had to have their heads covered. The women stayed on the top floor, separated from men. On Friday night, after sunset, the Sabbath began. The Jews protected their precepts closely, and paid a man to keep watch over their community, beginning with the synagogue. The roots of this ritual are lost in time. Walls surrounded cities. All the entrances had to be well-closed, and they had to be checked. Many poor Christian children waited impatiently for the Sabbath, when they were paid a penny to help Jewish families.


The Jews of Iasi loved the theatre and watched different plays on Purim Spiel. In 1876 Avram Goldfaden founded the first Yiddish professional theatre, known as the “Green Tree”. Its repertory included Viennese operettas, and plays by Shakespeare, Gotzkov, Gordin and Lidin. The Yiddish theatre enjoyed great success both in Iasi and abroad, though the actors were poorly paid.

Surviving terror

The end of the First World War brought citizenship to all Romanian Jews. The Constitution in 1923 gave Jewish immigrants the same rights as the older communities who came two centuries before. They enjoyed these rights at a time when the virus of nationalism was spreading in Europe. The same day they became Romanian citizens, A. C. Cuza founded an anti - Semitic nationalist league called the League of National Christian Defense. He considered Jews “speculators” and hated them for economic reasons. As a result, many right-wingers promoted undemocratic measures against Jews. Most of the time they forgot or seemed to have forgotten that Jews were either good artisans or distinguished intellectuals. In 1937 the great Romanian diplomat Nicolae Titulescu wrote: "I confess I don't understand the fury of anti-Semites. I am happy to live among Jews, who are obliging, intelligent and active. All my Jewish employees have always been loyal to me."


The nationalists believed that the large number of Jewish students at the Faculty of Medicine was a threat. Since 1929, only few Jews had had a chance to enrol at University. Shortly afterwards, Jews were banished from most institutions. For instance, the Iasi bar association did not allow them to practice law, though they were professionally qualified. World War II had a tragic effect on all the Jewish communities across Europe. Those from the city of Iasi were not spared. Many Jews were killed at the train station and the police office. Many died on the Death Train. Some were deported and never returned to their homes. The end of the war gave another chance to the Jewish community. The poverty of the Communist period forced most of the 30,000 survivors to emigrate to Israel and the USA.

The dawn of a new beginning

Nowadays the city of Iasi shelters a Jewish community of only about 500 members, most of them old age pensioners. They either refused to leave their homeland, or simply were not able to do so. The war destroyed their houses and their families. It buried most of their old customs and traditions. From time to time, their relatives from Israel come to see Iasi and taste our traditional Romanian mamaliga (polenta) again. All that is left of the city of their childhood is an old synagogue, a cemetery and memories. The tragic years of World War II was forgotten during Communism. Romanians remembered them again at the time of the December 1989 “Revoliution”. Now we seek to find the truth and re-write our history. First of all, we must recognize and accept the errors of our past.

Raluca Hrituleac

Presa liberă şi inamicii ei


Libertatea presei este un capitol la care Republica Moldova şi România mai au de exersat. Momentan, ele ocupă în acest domeniu poziţiile 144, respectiv 90 din cele 200 de ţări monitorizate de organizaţia Freedom House. Ţinta reproşurilor instituţiei internaţionale este însă Republica Moldova, retrogradată de doi ani în grupul statelor în care libertatea presei lipseşte cu desăvârşire.


Umilit şi desconsiderat de autorităţi, ducând adesea pe umeri sărăcia de acasă şi munca unei întregi redacţii, jurnalistul basarabean nu are timp de etică. Pentru el, mass-media moldovenească nu e acum nici a 14-a putere în stat. Fie că este un susţinător al autorităţilor, fie un simplu opozant, ziaristul moldovean, este nevoit să-i tolereze capriciile zilnice, pentru a obţine informaţii. Uneori, chiar este obligat să se ridice de pe scaun şi să părăsească în plen, sala de şedinţe.

Consilierii sunt oricum prea plictisiţi să îi simtă sărăcia şi să aibă, pentru un moment, mustrări de conştiinţă. Mai bine spun că nu arată bine în faţa jurnaliştilor. Au uitat să-şi pună costumele de gală şi să-şi pudreze nasul în culise, pentru a poza în public.
De ani buni mass-media de stat, cât şi cotidienele independente sunt sub ochiul vigilent al cenzurii. Care se zbârleşte ameninţătoare la adresa jurnaliştilor, mai ales în perioada alegerilor. Dacă tăceai, angajat rămâneai! Acesta este sloganul pe care îl arborează în faţa jurnaliştilor ageri de condei, directorii publicaţiilor sufocate de presiuni politice. Miza sunt banii. Biletul de supravieţuire într-o presă în care publicitatea este orientată politic spre ziarele agreate la centru.


Dacă în Republica Moldova mass-media este ţinută sub papucul autorităţii, sub pretextul că unele instituţii se hrănesc din banii publici, în România ea devine arma secretă a mogulilor. Voiculescu, Vântu şi Patriciu sunt nume şoptite pe la colţuri, care deţin la ora actuală o bună parte din media românească. Ei sunt oamenii din umbră care încorsetează deseori libertatea jurnaliştilor, oferindu-le busola unei orientări politice oficiale.
Libertatea conştiinţei sau exprimarea propriilor opţiuni politice rămân şi astăzi simple iluzii. Sau o realitate nedorită pentru ziarişti precum Victor Roncea (de la "Ziua") sau Lucian Avramescu (de la "Cotidianul") care şi-au pierdut locul de muncă pentru opţiunile lor politice.


La nivel local, aflată în aşteptarea unui contract de publicitate consistent, mass-media românească e la mâna autorităţilor. Sau orice iniţiativă jurnalistică de orice fel riscă să se stingă la fel de repede cum s-a născut. Astăzi, pentru multe instituţii de presă puterea este singura stăpână care le dă hrana cea de toate zilele: informaţiile şi publicitatea. Uneori intervine însă şantajul reciproc. Pentru că reclama în unele ziare nu e decât apa care spală mâinile murdare ale autorităţilor. Acum România se numără printre statele cu o presă parţial liberă. După ţări ca Nicaragua şi
Peru.

Presa moldovenească pe scurt

În acest moment tendinţa presei din RM este de a deveni un element al societăţii politice şi nu al celei civile, divizat în funcţie de limbă şi de orientare. Cantitativ sectorul comunicaţional basarabean funcţionează peste 50 de studiouri TV şi radio private prin unde (27 - prin cablu şi 4 – mixte). Calitativ însă, potrivit sondajelor de opinie, majoritatea moldovenilor se informează de la radio şi televizor, distribuţia ziarelor fiind una defectuoasă. Ba mai mult, cotidienele de limba româna ("Flux", "Timpul" şi "Jurnalul de Chişinău") se dovedesc neprofitabile, întrucât nu încasează nici a zecea parte din banii care le revin publicaţiilor ruseşti cu tiraje modeste. Deschiderea unor filiale de presă dincolo de Prut a fost şi încă este o provocare pentru unele trusturi de media din România. Rezultatele au fost însă oscilante. Pendulând între popularitatea postului PRO TV, a radiourilor Kiss Fm şi Radio 21 şi eşecul filialei basarabene a cotidianului "Jurnalul Naţional" care şi-a scos ultimul număr în 2001.


Raluca Hrituleac

Migraţia în Moldova

Deşi a băgat spaima în vest europeni şi în guvernanţi, migraţia este văzută de cei mai mulţi basarabeni ca o oportunitate. Depăşind barierele înguste ale terminologiei, ea îşi arată colţii în oraşe, în sate şi în statisticile diverselor organizaţii. Conform datelor oficiale, Republica Moldova are doar 3,6 milioane de cetăţeni, dintre care 50% sunt plecaţi la muncă în străinătate. Iar numărul celor care doresc să emigreze este în continuă creştere.



Potrivit Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie (OIM), 40% dintre cetăţenii Republicii Moldova trăiesc din banii primiţi de la rudele care lucrează în străinătate, fie în Uniunea Europeană, fie în Rusia. Ba mai mult, conform Băncii Naţionale a Moldovei muncitorii din afară au contribuit indirect la ridicarea Produsului Intern Brut (PIB), transferând în ţară peste 850 de milioane de dolari, numai în 2006.


La prima vedere, perspectivele migraţiei par promiţătoare pentru majoritatea basarabenilor. Siguranţa de acasă şi un loc de muncă bine plătit sunt primele din diversele motivaţii care îi determină pe moldoveni să emigreze. Mai ales dacă şi vârsta le pune beţe în roate. În ultimul timp, fenomenul a câştigat însă numeroşi adepţi în rândul tinerilor care sunt mai încântaţi să lucreze în străinătate, decât să-şi continue studiile. Mai ales că, unele guverne europene, cum ar fi cel italian, ajung să ofere chiar 170 de mii de Euro pe cursuri de calificare pentru îngrijitoarelor moldovence.


Cu toate acestea să munceşti într-o ţară UE nu este o treabă uşoară, mai ales din cauza sistemului de acordarea a vizelor. Sătui să aştepte zile în şir la ambasade, mulţi basarabeni preferă să aleagă varianta ocolitoare a legii: rapida dar şi riscanta migraţie ilegală. Aventura lor se opreşte însă de multe ori în mâinile poliţiştilor, iar cei peste 3000 de Euro plătiţi călăuzelor rămân pierduţi pentru totdeauna.
Dacă reuşesc totuşi să emigreze, majoritatea valorifică la maximum şansa oferită şi nu vin acasă ani de zile. Lăsaţi în grija bunicilor, rudelor sau pe propriile picioare, copiii lor trăiesc efectele singurătăţii: abandonul şcolar sau chiar încălcarea legii. Sate întregi numără acum doar bătrâni şi copii, rămaşi să vegheze gospodăriile tinerilor plecaţi.
Îi aşteaptă cu drag pe cei de care presa străină pare îngrozită: oameni care muncesc mult şi bine pe bani puţini, dar şi hoţi, proxeneţi, traficanţi de droguri, prostituate. Conform Biroului de Migraţie şi Azil, aproape 90% din basarabencele care au fost atrase în reţelele de prostituţie din străinătate au copii şi erau în căutarea unei slujbe care să le susţină familia.

Efectele migraţiei

Din cei aproximativ 2 milioane de români plecaţi la muncă în ţările UE, doar 23 de mii lucrează legal. Potrivit Băncii naţionale a României ei au adus în ţară 4 miliarde de Euro, numai în 2004. Momentan, conform unui studiu al Băncii Mondiale, Confruntată cu o criză de mână de lucru, România a atras aproape 200.000 de imigranţi din Moldova şi Ucraina, Agenţia Naţională de Ocupare şi Formare Profesională (ANOFM) oferind în acest moment circa 10.000 de locuri de muncă vacante.

Raluca Hriţuleac

Cucutenii in flacari

Totul a inceput intr-o frumoasa zi de toamna, la opt kilometri de Tirgu- Frumos, la Cucuteni. Un drum ingust, cu plopi singuratici si dealuri aride te conduce catre satul unde, acum 6000 de ani au trait oameni. Grupati in mici asezari, protejate de relieful inalt si nisipos, cucutenienii isi au povestea lor curmata uneori, timpuriu, de puterea focului. Drumul pietruit urca pina in virful dealului, acolo unde se inalta Muzeul de Istorie si Arheologie.


Turnul Babel

Intr-o duminica, Muzeul de Istorie si Arheologie din Cucuteni este inconjurat de multimi. Arheologi, reprezentanti ai mass-media, studenti si localnici s-au adunat sa urmaresca un experiment inedit in Romania: arderea locuintelor cucuteniene. Evenimentul face parte dintr-un colocviu international intitulat "Cucuteni – 120 de ani de cercetari. Timpul bilantului" si aniverseaza mai mult de un secol de arheologie pe aceste meleaguri. S-au incununat astfel a trei ani de munca istovitoare depusa de 40 de studenti de la facultati de istorie din: Iasi, Piatra-Neamt, Arad si Galati.

In virful dealului troneaza de 20 de ani muzeul care adaposteste ramasitele unui principe geto-dac. Mormintul din piatra si lut, construit in forma de tumul, e o marturie a unei alte perioade decit cea neolitica, de la sit. Somnul principelui geto-dac ingropat alaturi de sotiile sale, este deranjat astazi de o multime de vizitatori din Anglia, Bulgaria, Columbia, Franta, Ucraina si Republica Moldova. Peste tot vezi oameni curiosi, examinind caramizi si cercetind cu atentie fiecare casa. Se pare ca turnul Babel s-a intors aici, la Cucuteni, unde fiecare vorbeste pe limba sa despre arheologie experimentala. Nu mare ti-e mirarea atunci cind, la orice intrebare, ti se raspunde cu un zimbet: "Ucraina, Kiev!".

S-a strins tot satul, de la copii si batrini, la primarul care, imbracat in straie de sarbatoare acorda titluri de cetatean de onoare. Mic de statura, cu limba moldoveneasca, decoreaza doi arheologi, care si-au petrecut mare parte din viata aici, la sit: academician Mircea Petrescu-Dimbovita si inginer Marin Gheorghe Nicolae. Evenimentul este surprins din toate partile de ochiul indiscret al camerelor de luat vederi. Nimeni si nimic nu scapa din vizor.

In cautarea turtelor cucuteniene




Patru casute din birne si lut, acoperite cu stuf, vin in continuarea muzeului. Nu prea inalta, cu podeaua de lut, batuta de vint si vreme rea, locuinta cucuteniana ne transpune in arhaicul perioadei neolitice. Cum intri in casa, privirea ti se indreapta spre lavita acoperita cu paie si piei de oaie. Cuptorul de lut ars, mare si rotund, imprastie in aer un fum gros: Irina coace turte si ciuperci. Pe masa mica si strimba te imbie plachiile neolitice si sarea. Toti sint bineveniti! "Puteti servi, am mincat si noi!" ne indeamna Adriana, mindra de talentul ei culinar. Aplecata asupra risnitei de piatra, ea face faina. Cu ochii inrositi de fumul innecacios, murdara de lut, dar plina de entuziasm, piseaza cu piatra griul in risnita. Adriana si Irina sint veterane aici la Cucuteni.


De trei veri, ele lucreaza la ridicarea casutelor neolitice. "Am fost in padure la taiat lemne, am carat stuf si l-am legat cu coaja de copac. Fiecare avea treaba lui: unii construiau peretii, altii ii ungeau cu lut, citiva faceau oale, iar seara ne adunam in fata focului si cintam pina dimineata. In fiecare zi, cineva facea mincarea pentru toti", spune Adriana, amintindu-si de clipele petrecute alaturi de colegii ei. "Ne cunosc multi oamenii din sat: la Primarie, la Politie, la magazin si la bar... Cind ne vedeau la poarta, oamenii stiau ca vrem ceva: de obicei mincare..." continua ea, absorbita de macinatul griului.

In vatra, lemnele stau in picioare, rezemate unele de altele, astepind sa fie aprinse. Dincolo, un topor, citeva unelte din piatra si o plasa de pescuit din cinepa, aruncate intr-un colt de un cucutenian obosit. In mijlocul camerei – o masuta plina de ciuperci si turte neolitice.

La afumatoare


De indata ce parasesti casuta si primitoarele gazde, mirosul de carne si fructe afumate iti gidila simturile. La afumatoare, merele taiate in patru, prunele si carnea sint puse pe ata si apoi atirnate la soare pentru a se pastra pe timpul iernii. Aplecat asupra afumatorii, Ionut are grija sa nu se arda alimentele. "Fructele si carnea afumata erau mincarea de baza a cucutenienilor", ne explica el. Mult mai scunzi decit oamenii de astazi, razboinicii acelor timpuri atingeau in medie cam 1,60 si ajungeau rareori peste 28 de ani.

Dupa moarte, trupurile le erau lasate la soare si apoi incinerate. Putin mai in vale, intr-o groapa adinca, mocneau lemne pe jumatate arse. Pe marginea ei, ulcelele gata facute asteptau sa fie arse in vapaia focului. Linga celelalte casute, se obtinea sarea. Pe jaraticul din fundul unei gropi, vase de lut pline cu saramura, erau puse la fiert si odata cu evaporarea apei, ieseau la lumina, grauncioare mici de sare.

Duminica era zi de vizita. Dupa ce ieseau de la biserica, taranii urcau la muzeu sa vada cum decurg lucrarile. Batrini sprijiniti in cirje urcau cu greu, aproape in genunchi cararea abrupta ce ducea la tabara studenteasca. Mindri ca sint urmasii vechilor cucutenieni, ei au facut din micul sat neolitic un loc de pelerinaj, un Stonehenge moldav. Veneau si mame cu prunci, sa le arate cum traiau inaintasii lor. Venea tot satul.

"A ars casuta noastra!"

La ora 14.00 un nor de fum iese prin acoperisul primei case. Experimentul a inceput si toata lumea a fost data la o parte. De la 10 metri, arheologii si multimile de curiosi, urmareau aprinderea acoperisului de stuf al locuintei. Doar cameramanii si pompierii se apropiau de foc. Deodata, se aud primele reactii: stundentii de la istorie, mindri de munca lor, chiuie si se prind in hora. Din toate partile rasuna cintul "Casuta noastra, cuibusor de nebunii". Bucuria, dar si tristetea li se citesc din priviri. "Am ars nervi si calorii la aceasta casa! Anul asta eu unde mai slabesc?", se plinge o studenta grasuta, dezamagita ca toate transpiratiile au trecut-o in zadar. Intr-o singura ora, munca s-a dus de ripa.

"Imi plinge sufletul pentru ca in ultimii trei ani de la rasarit si pina la apus am facut o munca extrordinar de grea. Am avut veri fara duminici si sarbatori, am suportat certurile calugarilor din imprejurimi. Iar in fiecare dimineata domnul profesor ne dadea scularea cu polonicul si cu oala. Abia anul asta am stiut ca vor fi incendiate" marturiseste cu regret Ionut. Dupa aproape o ora, frontonul casei se prabuseste in exterior, spre dezamagirea expertilor romani si straini prezenti la fata locului. Conform teoriilor elaborate, frontonul ar fi trebuit sa se prabuseasca in interior, iar peretii sa arda mai tare, astfel incit sa se transforme in caramizi. Focul mistuitor conteneste, izbindu-se de grosimea peretilor de lut care se transforma in jar.

Urmeaza a doua casa, in care pentru imbunarea zeului foc, s-au adus ca jertfa un porc si o oaie. Dupa sacrificare, animalele au fost asezate pe un altar de stuf si lemn. La ora 16.00, casuta ia foc. Flacari uriase cuprind acoperisul si apoi peretii locuintei, imprastie in aer cenusa si miros persistent de carne carbonizata.

"Mai aduceti stuf!" striga unul dintre organizatori. Din ambele parti ale casutei, studentii, asemenea razboinicilor neolitici, arunca din fuga snopi de stuf. Colegii lor le dau din mina in mina lemne. Sub povara focului, locuinta se clatina din temelii, dar peretii nu cedeaza. Din ei se vor gasi apoi bucati de caramizi.

"Experiment reusit!" striga un arheolog batrin, multumit de rezultat.

"Partea frumoasa este ca experimentul a fost pentru ei o bucurie si pentru noi o tragedie", murmura unul dintre studentii adunati la foc. " A ars casuta noastra!"

Se lasa inserarea si un vint patrunzator alunga spectatorii. In intunericul serii de toamna se disting cu greu figurile rumene ale studentilor, alaturi de profesorul lor. Pe aceste locuri va rasari cindva un parc arheologic, cu alte casute, construite poate de alti studenti. Aici n-a ramas decit un foc de tabara...


Mormintul principelui geto-dac

Acum 120 de ani, la Cucuteni, profesorul Guradon a descoperit un sit arheologic neolitic si l-a dat în folosinta. De atunci, Cucuteniul s-a dovedit un loc prolific în obiecte stravechi: ceramica pictata, figurine din argint suflate cu aur, vetre de case si seminte de fructe consumate cîndva de cucutenieni. Din 1984, la aproximativ doi kilometri de sit, s-a construit Muzeul de Istorie si Arheologie, care adaposteste patru morminte, construite în maniera elenistica. În centrul constructiei din piatra si lut, este îngropat un principe geto-dac înconjurat de sotiile sale favorite. Cucutenienii, la fel ca si înaintasii lor geto-daci, traiau putin si erau adeptii poligamiei. Existenta mormîntului în apropierea sitului neolitic va fi un atuu pentru viitorul parc arheologic. Din 2005, pe aproximativ doua hectare se va întinde un sat cucutenian.

Daniela ANEHEI
Raluca HRITULEAC

Anotimpul groazei




Ţârâitul prelung al telefonului mi-a smuls perna din braţe şi m-a făcut să urc în grabă cele o mie de trepte ale panicii. Era ora 6.00 dimineaţa şi apelantul disperat era bunica. Zgomote ciudate, înăbuşite de trezie, îmi picurau în ureche neliniştea. Are dureri, se simte rău , s-a întâmplat ceva…? Sau poate, speriată la rându-i de alarma matinală a telefonului, a făcut imprudenţa să mă sune.




Sesiune. Priveghi nocturn în jurul cursurilor, cu parfumuri sleite şi ochi încercănaţi. Lumini aprinse, o scurtă aţipeală, veşti dureroase, urmate de fiorul rece al unor întâlniri la limita paranormalului. Umbra cuierului negru în lumina difuză a lunii şi.. sunetul sinistru al telefonului. Bine ai venit sesiune, coşmarul periodic al vieţii noastre de student!



Fiorul tău îl simţi când la examen debutezi în faţa colii albe şi reci, iar ticăitul ceasului interior te scoate din minţi. Priveliştea ta se deschide odată cu ivirea sfioasă a primelor raze de soare. Năucit de (ne)somn cauţi cu greu drumul spre uşă. Pe emoţiile şi temerile de ieri începe acum o nouă zi.
Sticle de cola aruncate în silă pe podea, grămezi de 3 în 1, sudoare, ciocolată, cursuri, frică, proiecte contra cronometru. Adrenalină şi viaţa golită de micile bucurii ale statului degeaba. Sesiune.